Decât să-i dai săracului un pește, mai bine-l înveți să pescuiască

Sarac

– Când ați simțit că umilința e un lucru bun?
– Când am dat interviuri despre munca mea, când am fost invitată la dineuri în cinstea mea, când am mers la emisiuni de televiziune sau la decernarea Premiului Nobel… (fragment dintr-un interviu cu Maica Tereza, realizat de Navin Chawla)

Ultimele evenimente din viața mea m-au pus atât de adânc pe gânduri, încât am simțit nevoia să mai trec din gândurile mele pe curat…
Mai întâi, a fost vestea pe care mi-a dat-o Liana, că Teodora ei are cancer. Exact în acel moment mă jucam cu băiatul meu și m-a văzut că încep să plâng. L-am simțit speriat, chiar și mintea lui de 3 ani a înțeles că mama lui nu plânge degeaba, mocnit, ca să nu audă Liana, la celălalt capăt al firului. Și-a pus și el mâna la gură și m-a întrebat: „Mamă, ai pățit ceva rău?“… I-am pus degetul pe buze și a tăcut.

M-a privit ca un om mare, până am închis telefonul. L-am luat în brațe și i-am plâns pe umăr, până a început și el să plângă. Nu vreau să mi se îmbolnăvească puiul, nu vreau să simt ce simte Liana… I-am spus copilului meu povestea Teodorei și de-atunci mă întreabă în fiecare seară dacă s-a făcut bine. Aș vrea atât de mult să-i spun…
Cred că abia acum, din această tristă poveste, am înțeles ce-a fost în sufletul fratelui meu și al cumnatei mele, când le-a murit în brațe primul copil, într-o maternitate căreia îi lipseau minimul necesar și alinierea la epoca modernă în care trăim. N-am mai deschis niciodată acest subiect cu ei, dar mărturisesc că m-a bântuit și când eram gravidă, și în alte momente stranii, după ce am devenit mamă. Pe o scară a suferințelor de neîndurat, pierderea unui copil sau suferința lui devansează orice alte iluzii despre durere.
Probabil că de aceea n-am simțit, după telefonul Lianei, decât nevoia de a mă pierde în munca de strângere a sumei imense care i-ar da o șansă Teodorei. Am reușit, cu ajutorul unei „echipe“ de 600 de oameni, să strâng acești bani, nu numai pentru Teodora, dar și pentru măcar încă unul sau doi copii care au primit aceeași condamnare nedreaptă.
Mă rog să-i fie bine și știu că Teodora se va face bine. Îmi repet asta în fiecare zi și am simțit, cu adevărat, că suntem mulți cei care ne rugăm. E drept, am început să mă rog după ce mi-am încheiat treaba, pentru că așa reacționez de când mă știu, Dumnezeu e ultimul pe care-l contactez pentru ajutor, după ce am epuizat toate celelalte resurse concrete.
Regret nespus toată mizeria care a încețoșat durerea și nu mă voi mai opri asupra acestui aspect. Dar simt că mi-am câștigat dreptul de a vorbi despre activism social și acțiuni umanitare, fie și pentru că nu reprezintă în viața mea niște brizbizuri de imagine, ci o preocupare constantă și eficientă.
Scepticismul unora, superficialitatea unor minți întregi, culmea, m-au determinat să deschid măcar sertarul acestui subiect, dacă nu fereastra cea mai mare… Cele mai mari aberații pe care le-am auzit în această perioadă, unele chiar dinspre jurnaliști cu pretenții, au fost următoarele: „persoanele publice ar trebui să facă discret orice demers umanitar și orice donație“. Revolta și stupefacția m-au amuțit o vreme, dar acum pot vorbi – în primul rând, persoanele publice trebuie să militeze pentru cauze umanitare, iar cu cât e mai puternică și mai credibilă respectiva voce, cu atât sunt șanse mai mari ca presa să fie mai receptivă la subiect, finanțatorii mai generoși, iar scopul umanitar atins. Mi-ar trebui mult spațiu să vă arăt de cât ajutor sunt vedetele, oriunde în lume, dar și la noi, atunci când imaginea lor e asociată cu o cauză sau alta. Mi-ar lua multă vreme să vă înșir cifrele, zerourile unor sume adunate la licitații caritabile, gale umanitare sau simple cereri de donații formulate, prezentate sau susținute de mine sau de alte persoane publice din România. Ați fi surprinși să aflați că majoritatea ONG-urilor și fundațiilor din România (și de peste tot din lume!) caută cu disperare o vedetă disponibilă și dispusă să-i ajute, iar atunci când o au știu că misiunea lor devine mai ușoară și mai posibilă.

Cât despre discreția donațiilor, eu cred că e bine să o păstrăm, ca persoane publice, pentru biserică sau pentru propria mântuire, căci altfel, cu toate scuzele incluse, e o dovadă crasă de ipocrizie. Ce află lumea despre vedete? Doar ce iubiți mai au, ce-a mai pățit pisica lor și ce lenjerie mai poartă!? De ce să fie atât de grav (și de fals) să aflăm că aceleași vedete au suflet, câștigă bani, dar îi și donează cu generozitate, se voluntariază pentru diver¬se cauze, ajută oameni ne¬pu¬tin¬cioși?… E filantropia o infracțiune? Invocăm citate din Biblie doar ca să-i stigmatizăm pe cei care spun când ajută? Oare de ce n-o facem la fel de vehement când e vorba de cei care fură, omoară, fac lucruri dubioase, imorale, controversate? Sau de cei care ar trebui să facă ceva pentru noi și nu ne țin decât discursuri lacrimogene? Nu vedeți ce strâmb ajungem să gândim? Cred că o să încep să fac erupții cutanate dacă o să mai aud fraza asta din gura unei persoane publice –„eu fac donații și acte caritabile, dar nu vorbesc despre ele, o fac discret“! Păi, de ce simți, totuși, nevoia să ne anunți? Crezi că detaliul face diferența enunțului? Crezi că ipocrizia sau minciuna ajută mai mult decât puterea exemplului personal, când ești persoană publică? Sigur, pentru o minte avizată și cunoscătoare a fenomenului caritabil, se disting bine situațiile. Toți facem donații în micul nostru univers, căci suntem asaltați de oameni disperați, bolnavi, săraci. Nu despre aceste fapte e vorba, căci acestea pot și chiar trebuie să ramână discrete. Marile cauze, marile probleme ce nu pot fi rezolvate decât prin eforturi concentrate, sprijinite de media și de oameni generoși au nevoie de expunere. Iar această expunere o capătă, cu ma¬ximă eficiență, doar prin asocierea cu nume sonore, capabile să polarizeze atenția, apte să transmită răspicat mesajul.
„Vedetele care se implică în campanii umanitare o fac doar pentru imagine“. Luând în calcul varianta cea mai neagră, exact cea invocată de guri și minți superficiale, care e problema?! Dacă o imagine susține o cauză, grija noastră e doar ce câștigă vedeta implicată sau ce reușește ea să facă, tocmai prin imaginea ei solidă, prin reputația ei consistentă? Nu suntem în stare să depășim etapa analizei superficiale, nu reușim să ne eliberăm mintea de balast, ca să vedem esența și poate, exact din aceleași motive, nu reușim să facem progrese notabile în evoluția societății… Aș vrea să văd cum reacționați la o campanie promovată de tanti Florica, n-o știți voi, e tare inimoasă și vrea să schimbe lumea mai ceva ca manechinele de la concursul „Miss World“. Dar cine o ascultă? Cine se înrolează sub comanda ei? Ce autoritate îi ia demersul în serios?! În toate campaniile umanitare am văzut cum nevestele politicienilor, cele cu suflete frumoase, veneau să doneze bani discret, ca să nu afle presa și să creadă cineva că soțul vrea să-și facă o bună imagine în rândul electorilor. Cât de absurd! Ce greșit judecăm! Ce lucruri meschine ne interesează!

Nu exclud varianta că anumite companii sau oameni politici speculează momente de atenție facând donații doar pentru a acumula o bilă albă. Dar, câtă vreme contribuția lor face diferența și ajută la rezolvarea unei probleme grave, nu văd de ce i-am pune la zid. Admit că nu cred în gesturile extreme, acelea prin care un singur om, din ce motive vrea el, donează o sumă uriașă, în toiul unei mobilizări umanitare, anulând dreptul sau dorința altora de a face, la rându-le, un gest umanitar. Cred infinit mai mult în contribuția cât de mică a tuturor, în multiplicarea gesturilor mici. Nu mai dau bani la cerșetori, pentru că știu că ajutorul meu nu le va schimba viața, ci doar ziua. Prefer să ofer bani la Festivalul Brazilor, fundației „Salvați Copiii“, pentru că mă conving mult mai mult programele lor de a aduna copii de pe stradă și a le oferi un ajutor pe termen lung.
Prefer, în locul unei prezentări de modă, să fac o vizită copiilor cu boli incurabile de la Hospice – Casa Speranței, din Brașov, pentru că acolo viața e cea mai prețioasă, pentru că se termină brusc, nedrept și pentru că acolo simt ce norocoasă sunt și cât de multe am de dat înapoi pentru ce-am primit…
Am început cu un fragment dintr-un interviu cu Maica Tereza, a cărei biografie am citit-o cu imensă plăcere. Până și o sfântă, o femeie simplă și totuși numită „cea mai puternică femeie din lume“, a ajuns la concluzia că mai bine trăiești umilința de a spune ce faci, pentru ce sau pentru cine lupți, decât să nu poti ajuta real, invocând rigori bisericești și motive ineficiente. Și știți de ce am auzit toți de Maica Tereza și de faptele ei extraordinare? Pentru că a povestit despre ele, pentru că și-a folosit vocea puternică și respectată, tocmai pentru a ajuta mult mai amplu, pentru a atrage mult mai multă atenție pentru cauzele umanitare… Până a înțeles acest mecanism, a mângâiat oamenii și s-a rugat pentru ei. Când s-a aliat cu media, a putut să-i hrănească, sa le construiască școli, spitale, locuințe și vieți… – este chiar mărturia ei, nu concluzia mea.

One Response to “Decât să-i dai săracului un pește, mai bine-l înveți să pescuiască”

  1. nistoradrianaveronica@yahoo.it' adriana says:

    citesc cu placere despre faptele bune facute de tine …tu spune-le noi le citim ascultam…reclama sau nu, nu intereseaza pe nimeni ….important este finalul…succes …

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.

Trending

Lista zilei

Must read

Subscribe Newsletter
* indicates required