Vatra Dornei, la Tăşuleasa-Social, nişte copii şi un om mare frumos, Alin Uhlmann Usheriu, plantează pomi, distrându-se cu folos şi întelepciune, într-o tabără ecologică; în Deltă, sute de voluntari au răspuns chemării Organizaţiei „Salvaţi Delta“ şi strâng cu entuziasm gunoaiele turistice; în Bucureşti, revista Viva! cheamă vedetele la plantat copaci în parcuri timid înverzite, Greenpeace are idei „trăznite“ şi initiative legislative necesare, Zoli Toth are proiecte tot mai interesante pentru această temă, băieţii de la Animal X îşi trag fanii după ei pe calea activismului ecologic, Realitatea TV face o campanie consistentă de salvare a planetei prin vorbe, analize, anchete jurnalistice, pe TVR îşi făcuse loc, cândva, o emisiune de mediu, „Linia Verde“, cu participarea unei voci foarte active social, Dragoş Bucurenci; o campanie Radio Guerrilla curăţă cartiere bucureştene, Principesa Margareta şi Principele Radu Duda se mişcă cu interes şi eficienţă spre zone în pericol (Delta), Liviu Mihaiu răguşeşte încercând să salveze aceeaşi Deltă si speciile pe cale de dispariţie.
WWF m-a ales să fac un film documentar despre Ostroavele Deltei, aflate şi ele în pericol cu tot cu fauna şi flora lor şi tot mai mulţi oameni publici pricep că e nevoie de participarea lor pentru a pune reflectoarele pe problemele reale de mediu. Artiştii români intră în jamsession-ul mondial „Live Earth“, chiar dacă în urma concertelor special dedicate salvării pla¬netei rămân mormane de gunoaie pe stadioane. Mai mult ca niciodată, pe planetă se simte „mişcarea verde“, iar România încearcă, poate cu stângăcie în media generală, dar cu mare eficienţă pe proiecte bine gândite, să se încadreze în coloana pământenilor responsabili.Dar, cu tot entuziasmul măreţ al micilor grupări ecologiste, realitatea nu poate fi schimbată decât demontând ţevăraia mentalităţilor greşit construite şi curăţând conductele cangrenate ale unui întreg sistem de gândire şi practică civică.
Între idei şi viaţă există, totuşi, diferenţe. De la intenţie, entuziasm, mobilizare şi până la rezolvare e o întreagă pădure de emoţii, renunţări, dezamăgiri, deturnări, surprize ale naturii isterizate. Ideile nu merg mereu la braţ cu acţiunea şi finalizarea. Dacă nu şi-ar fi pus decât problema ideii, Columb ar fi eşuat în Marea Sargaselor, am citit undeva.
Ne plictiseşte teoretizarea; lamentarea şi elegiile ne fac să pierdem şirul acţiunii pe care ne-o imaginăm posibilă şi prea puţin din jur ne arată ghearele delirului ecologic despre care tot auzim, în treacăt. Ştim că e un subiect, dar nu ne omorâm să-l discutăm, când sunt atâtea mondenităţi care ne poluează creierul.
Când privim în jur potenţa umană extraordinară de a ridica clădiri monstruoase şi de a alerga prin viaţă pentru nimicuri esenţiale, nici nu ne trece prin cap să ne împotrivim. Avem puţine voci pregnante în zona de mediu, avem puţine autorităţi dezmorţite şi la fel de puţini susţinători financi¬ari pe proiecte de mediu. Avem, în schimb, detaşare, nepăsare, lipsă de educaţie şi inconştienţă. Multora li se pare un moft, toată agitaţia asta ecologică şi toată îngrijorarea asta muierească despre bolile Pământului. Continuăm să ne deversăm conţinutul existenţial oriunde, oricum, numai cu intenţia de a asigura o distanţă confortabilă între noi şi mizerie, între plămâni şi poluare, între preocupările „sănătoase“ şi „intrigile“ ecologiştilor. Şi îi suspectăm pe ong-işti de afaceri profitabile, sub şapca verde şmecher pusă, pentru că înrolarea ca voluntari în cauza lor ne e peste mână.
Multi ar vrea să fie directori de S.R.L-uri, că “doar n-am muncit până aici ca să strângem gunoaie în saci care să ne-mpută maşina încă-n leasing”. Ne spălăm pe dinţi cu tenacitate, ne spălăm mâinile de-atâtea clanţe dubioase, luăm pastile de cap, stomac sau inimă şi ne mulţumim cu efectele imediate de bine. Mâncăm orice are culoare, pentru că ne-am pierdut simţitor papilele, ne înfăşurăm viaţa în tone de plastic şi substanţe dubioase şi mai nimeni nu-şi mai pune întrebări fundamentale despre ce e înăuntru, despre ce e dincolo, despre ce va fi mâine, despre cum ne vom încadra noi în acest „mâine”. Nu întelegem problema incertă cu becurile, căci avem nevoie de lumină acum, în clipa asta. Nu închidem robinetele la timp, pentru că apă va curge mereu, câtă vreme suntem. Nu ne pasă că tăiem în neştire copaci, câtă vreme în zare se mai văd păduri. Mereu ne bazăm pe cineva care va rezolva lucrurile în locul nostru, sperăm naiv într-un never-ending corn al necesităţilor, din ce în ce mai puţin abundente .
Poate n-am spus nimic nou, poate disperarea nu s-a simţit printre randuri, dar ştiu sigur că am început demult să practic responsabilitatea. Am răspuns prezent la orice chemare ecologistă, fie că trebuia să sădesc pomi sau să strâng gunoaie. Mă simt datoare mie însămi, dar şi copilului meu. Încerc să-i dau lecţii folositoare (de la stins lumina din fiecare încăpere din care iese, până selectarea gunoiului, consumul de apă menajeră, reciclare). N-aş minţi spunând că o fac de dragul umanităţii, deşi mă străbate fiorul voluptăţii de a fi contribuit cu câte ceva minuscul, pe alocuri . Acest tip de atitudine civică nu naşte eroi, dar are şansa de a provoca replici, multiplicări. Din gesturi mici, înţelepte, duse până la capăt, se poate întrupa efectul benefic. Din ceea ce sădim acum, în copiii noştri, s-ar mai putea alcătui un viitor mai puţin şubred.
Tratăm planeta ca pe o târfă, folosind-o numai pentru plăcerea noastră, umilind-o chiar şi sub pavăza educaţiei alese. Tot ce curge din ea intră în noi şi ne îmbată de plăcere, iar când nu ne serveşte unei nevoi imediate, ne dezicem de ea cu o consistentă lipsă de caracter. Înainte de a fi târfa noastră cea de toate zilele, era femeia din care s-a născut viaţa, era mama care ne hrănea pe toţi, era fiinţa care ne dojenea, dar ne şi arăta frumuseţea ei perfectă, ca în tablourile lui Matisse, înfăţişând doar zile pastorale, zâmbete şi oameni armonioşi.
N-am învăţat nimic despre ea, de parcă suntem o armată de bărbaţi prost-crescuţi, care nu se gândesc decât la încălecat şi descălecat târfa. I-am transmis boli cu nemiluita şi ne arătăm dispreţul faţă de circulaţia lor impetuoasă.
Târfa, chiar dacă n-are cui să arate, are suflet, are doruri, are vise, are planuri pe care promite să le ajungă din urmă, iubeşte descumpănită. Are forţă şi ştie că nu va fi la nesfârşit la cheremul mitocanilor jegoşi, ştie sigur că, într-o bună şi frumoasă zi, cineva o va salva şi o va iubi.
De ce avem tot mai puţini pictori peisagişti? Pentru că probabil le e foarte greu ca peste grămezile de ţevi de eşapament, mesh-uri publicitare, gunoaie, gulere scrobite, cianură, nori toxici, oase cu etichete scumpe etc. Se mai aşterne carnea unor oameni buni şi sănătoşi, plimbându-se prin păduri înverzite, pe pajişti sărutate de culori, de flori şi de buburuze relaxate. Ne par frumoase ramele din care zâmbim lumii, dar ucidem exact ceea ce ne făcea fundamental nişte oameni frumoşi – umanitatea din noi, grija pentru cei pe care-i naştem ca să-i lăsăm în urmă. Fiinţa mea, ca şi a oricui, poate răspunde, din instinct sau educaţie, dictatului unei am¬bianţe în care n-a mai trăit. Chiar dacă ni se pare mai uşor să participăm la evenimentele colectivităţii, dar totuşi să rămânem distanţi, într-o semireverie a comodităţii, micul detaliu care lipseşte poate să apară oricând, firav, dar insistent, ca gheaţa care se lipeşte iarna pe ferestre.
Flirtul cu dezastrul ecologic – ce ironie să-l practicăm tocmai noi, oamenii…
Foto – voluntar intr-o actiune de strangere de gunoaie, alaturi de Dragos Bucurenci (“Mai mult verde”), initiatorul campaniei.
