CUI

cui

A fost de față când ne-am iubit. N-a închis ochii și nici nu m-a certat când am plecat fără el. M-am întors totuși din drum și l-am luat cu mine. A călătorit la cală, numai așa putea ajunge nevătămat. S-a lipit de primul perete alb, exact acela de unde putea privi marea de la răsărit, pâââână… la capăt. De când locuim împreună, știe tot despre mine – pe ce parte dorm, cum mă trezesc, ce citesc, câți pași fac până la geam, câți pași fac înapoi… Nu-l interesează ce fac în restul timpului și al casei. El stă doar lipit de un perete alb și știe tot despre mine. Când se face noapte în dormitor, mă bântuie cu apucăturile lui îndrăznețe, deși nu s-a arătat niciodată dornic să coboare până la mine, chiar dacă aveam o pernă în plus și chef de vorbă.

E desenul de care m-am îndrăgostit, făcut de Horațiu Mălăele. Mi l-a dăruit, deci pot face ce vreau cu el. Pot chiar să mă dezbrac în fața lui, pot chiar să-i spun grozavii și să mă prostesc.
E un desen, făcut de un bărbat… care a desenat o femeie. Nu știu nimic despre ea și nici despre împrejurarea în care artistul a dezbrăcat-o (sau poate gândul… ?). Dar îmi place să-i dau zilnic un alt nume, o altă vârstă și o haină. Într-o zi am făcut-o mamă și-am acoperit-o cu gânduri. În alta am făcut-o actriță și m-a făcut să plâng. Când e mai frumoasă ca mine, îi sting lumina. Am râs de ea într-o zi și am făcut-o să iubească un bărbat care o înșela mereu. Ce-am mai râs… , da… , ce-am mai plâns… Când mi s-a părut că se uită la bărbatul meu, i-am pus alături încă un desen, cu o altă femeie. Ca să-i fie greu, ca să se străduiască mai mult sau ca să-și vadă de emoția ei. Au devenit zgomotoase, se certau între ele, îmi dădeau idei și nu-mi dădeau pace. Le-am amenințat că le voi face de râs și le voi pune, așa goale și nerușinate, pe pereții cărții mele. Să le vadă lumea. Să știe cine sunt, să știe cum arată niște femei povestite fără cuvinte, unele chiar fără culori…

Horațiu n-a avut nimic împotrivă. Ba chiar mi-a prezentat și alte femei desenate. Și, uite cum, fiecare femeie desenată a fost nevoită să-și spună povestea. Le-am lăsat pe masă niște cuvinte, o cutie cu creioane colorate și foi albe cât să acopere peretele ….

Liniște …! Desenul spune o poveste …
Din poveste curg niște umbre…
Umbrele se așează pe ochi…
Ochii caută lumina…
Lumina cheamă culorile,
Culorile se duc în miljloc,
Pe margine rămâne viața,
Să se uite cum se duc…
Viața caută o viață
Și o găsește în… cui ?

Cui ?!… Lui HORAȚIU MĂLĂELE, cu aceeași dorință publică și nerușinată de a-l “agăța” mereu ! (am încă o ladă de cuie cu floarea de nu-mă-uita și pereți de jur-împrejur).

Răspunsul desenului din cui:

Mi-aș bate-un cui în talpă
De să nu mai fug la alta
Și unul în frunte,
De să nu mă uite…
M-aș face cuuuuie,
De-ai veni să mi te-agăți, duduie !

Text publicat în volumul “Niște răspunsuri`”, ilustrat cu desenele lui Horațiu Mălăele – ed. Polirom.

Tag-uri: , , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.

Trending

Lista zilei

Must read

Subscribe Newsletter
* indicates required