Despre visuri

carmen

“Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea fiinţei mele…”
BoalaMarin Sorescu

Pe vremea aceea nu-l citeam pe Marin Sorescu și fără să știu să-mi pun un diagnostic coerent, concret și corect, am zis că, la mine, este vorba doar de o sensibilitate extremă. Ori de tinerețe în exces, visări în cascadă și idealism desuet

La 14 ani, așa cum numai Sorescu putea s-o spună, nu știam că noi, oamenii, ne îmbolnăvim de moarte în ziua când pășim în lume, dar aflasem deja, din păcate, că sufletul meu cu greu ar mai fi putut să cearnă înțelegere, uitare sau iertare peste lecția amară primită.

*

Vă amintiți de Marele Gatsby?

Nu, nu am de gând să scriu o cronică de film, nu am abilitățile necesare unui specialist, sunt doar un cinefil oarecare din rasa celor care iubesc cu patimă operele de artă cinematografică, un martor înfocat al spectacolelor așternute cu talent și iubire pe peliculă. Dar Marele Gatsby m-a marcat, mai précis ecranizarea aceea apărută în 1974, văzută de mine în 1978, cu Robert Redford și Mia Farrow în rolurile principale.

The Great Gatsby, o poveste cu o curgere cristalină la început, la final m-a lăsat fără grai, cu lacrimi-fluviu pe obraji-mi fermi și roz, de copilă dulce și nevinovată.
Nu-mi mai amintesc cum am ajuns la cinematograf la un astfel de film decadent (nu, nu e opinia mea, dar era a adulților din vremea adolescenței mele), dar n-am mai dormit bine o perioadă lungă de timp după aceea, mă trezeam din somn țipând, urmărită de cruzimea omenească sub cele mai stranii forme.
Mă îndrăgostisem, evident, exact ca la 14 ani, de Robert Redford și, mai ales, de iubirea lui nemărginită pentru femeia din visurile lui. Pentru că el, personajul său mai corect zis, semăna cu toți eroii mei favoriți din trăirile-mi romanțioase – Feți Frumoși și prinți fermecători doldora de calități sufletești nemaivăzute. În plus, mai și aducea bine de tot la suflet cu fetele frumoase și bune ale lui Ionel Teodoreanu. Credeam încă, pe-atunci, că happy-end-ul se instalează confortabil, mai devreme sau mai târziu, în toate existențele, deși avea și povestea lui Scott Fitzgerald toate ingredientele iubirilor tragice din cărțile lui Mihail Drumeș, din romanul Adam și Eva al lui Rebreanu, ori din cartea-poezie Lorelei.

Însă niciodată, nicăieri ca în acel film, în nicio carte dintre cele pe care le devoram pe-atunci, natura umană nu mi se păruse mai abominabilă, mai șocantă, mai vrednică de cel mai profund dispreț.
Morțile nedrepte și sfâșietoare ale celor cu adevărat îndrăgostiți mă marcaseră definitiv, realitatea crudă ce-mi arătase că nu întotdeauna binele și dragostea triumfă îmi cerniseră încrederea în viață și, în mintea mea prea tânără și credulă, orice iubire adevărată și măreață, era clar, avea un destin nenorocit. Pentru că asta îmi subliniau și poveștile de dragoste din realitatea pe care o trăiam: tata o părăsise pe mama, care-l iubea nebunește, pentru o altă femeie, vecina mea frumoasă și îndrăgostită murise la doar 29 de ani după o întrerupere ilegală de sarcină, lăsând doi copii mici orfani și un soț atât de îndurerat, încât se insurase iar, din dragoste, la numai 4 luni după moartea ei.

Modelele din viața mea coincideau trist cu visul spulberat al lui Jay Gatsby. Toate durerile, degradarea morală și deprecierea naturii umane din viața mea, le regăsisem întru totul în film. Toate istoriile despre iubiri neîmplinite ori sfârșite câteodată chiar tragic erau niște pietroaie de moară agățate de sufletul meu dornic să se înalțe în zbor până la stele, dar niciuna nu dăduse până atunci cu mine de pământ mai violent ca cea din Marele Gatsby. Filmul, cartea n-am mai citit-o curând după aceea, nu m-am vindecat suficient de repede în urma rănilor capătate după ce-am fost la cinema ca să mai am puterea, ani în șir, să-mi așez în fața ochilor și litera tipărită.

Mârșăvia și regresul uman al personajelor care conduc la moartea celor trei victime ale iubirii – iar la final, indiferența veselă a adevăraților criminali, ucigași morali ce-și continuă viața fără nicio umbră de regret pentru fatalitatea pe care-au semănat-o în jurul lor și fără a fi pedepsiți mi-au marcat atât de îndelung existența, încât, constat că, la distanță de-atâta amar de vreme nu mă pot gândi la povestea asta fără să mă încerce un sentiment de panică și durere.

Mă blochez, uneori, când revăd în minte, la final, surâsul angelic, nepăsător și flușturatic al Miei Farrow, ucigașa, și parcă nu înțeleg nici acum nimic. Doar simt un junghi adânc în plex și pricep doar că nu am căpătat, încă, înțelepciunea de a accepta că nu toate visurile se împlinesc – deși, între timp, am aflat că ăsta poate fi câteodată un lucru bun.

Când a apărut o nouă ecranizare, acum vreo doi ani, a romanului lui Fitzgerald, filmul cu Leonardo di Caprio în rolul lui Gatsby, cu greu mi-am făcut curaj s-o văd. Nu puteam, desi trecuseră mai mult de 35 de ani de când aflasem că dragostea poate fi și-așa, pe de-o parte nemiloasă și indiferentă, pe de alta completă și definitivă. De când îl văzusem pe visătorul, îndrăgostitul, minunatul Redford, parcă nu-mi doream să-mi întorc iar sufletul pe dos. Pentru că nu uitasem nimic. Deși durerea parcă se mai estompase, dar ce rost ar fi avut sa crestez iar, în exact același loc, și să-mi adaug o altă rană peste una cicatrizată oarecum?

*

L-am luat drept model în viața mea pe Jay Gatsby, cel care a crezut până în ultima clipă a existenței lui în “lumina verde” – în visuri împlinite, în dragoste și în puterea ei de a anula trecut, trădări, trepte sociale. Așa mi-am făcut jurământ de credință, să colind prin viață braț la braț cu ambiția și inconștiența îndrăgostitului de a depăși orice obstacol, pentru a-mi împlini toate idealurile. Am crezut cu tărie că o iubire absolută îmi poate împinge inima către Cer absolvindu-mă in nomine Domini de orice păcat, am fost convinsă că dacă voi pleca și eu în căutarea unui mit al iubirii definitive care să dea un sens absurdului existenței, voi ajunge la un liman fericit.

M-am cățărat pe nori încercând să ajung în al nouălea cer, mi-am sfâșiat mâinile și mi-am zdrelit picioarele luptându-mă cu forța gravitațională – și totul numai ca să mă ridic până la înălțimea de la care viața să mi se pară foarte mică în absența iubirii. Și mai ales, am făcut totul să mă mențin acolo.
Ceea ce ani la rând mi s-a părut a fi înmormântarea idealurilor mele, adică morala filmului, în timp mi s-a demonstrat a fi doar strigătul de luptă al neîmpăcării mele cu ruinele castelului pe care l-am imaginat ridicat lângă un țărm, dar din stânci, nu din nisip.

De atunci și până astăzi privesc fiecare trădare cu înțelepciune și iertare. Fiecare început, cu încredere. Și fiecare iubire, cu sentimentul veșniciei.

*

Și dacă am început citându-l pe Sorescu, aș încheia jucându-mă cu vorbele lui Eugene O’Neill: n-am privit fără înțelegere și nu am nesocotit viața din jurul meu doar pentru că n-am fost în stare să o trăiesc. Am visat-o și am luptat să o împlinesc. Pentru că, uneori, chiar și din jale se întrupează puterea, nu-i așa?

Tag-uri: , , , , , , , ,

4 Responses to “Despre visuri”

  1. alina.gimmelsberger@gmx.at' Alina says:

    yuppi-yuppi yehee….voi avea un Diamant….voi avea un Diamant :-))) <3

  2. gina_botosica@yahoo.com' Gina says:

    Mai frumos nici ca se putea scrie!Felicitari doamnelor!

  3. luta_iulia@yahoo.com' Iulia Condurache says:

    Piele de gaina de placerea cititului si …zâmbet tamp si visator. Cu drag, femeie

  4. hr.amadeus@yahoo.com' veronica says:

    doar un suflet frumos si curat putea scrie asemenea minunatie !!!! multumim

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.

Trending

Lista zilei

Must read

Subscribe Newsletter
* indicates required