Românescul “încrederea în sine” are, parcă, mai puțină forță și parcă vorbește despre tine prea de departe. Self-confidence-ul a ajuns la noi sub forma unei povești din cărți mobilizatoare, despre cum să o dai naibii de modestie, ba chiar să dai de pământ cu punerea la îndoială a propriilor incapacități. Am tot citit teorii, am tot ascultat declarații de celebrități bine înfipte în propria personalitate și m-am tot întrebat când e just să te dai…”self-confident”.
Câți dintre noi n-am abuzat de “știu exact cine sunt și ce vreau”…, sau de “știu exact ce pot”, ba chiar de ”am încredere în mine”, câți dintre noi n-am bravat și exagerat cu încrederea în noi înșine, când, pe întunericul frământărilor despre noi, chiar siguranța asta de sine orbecăia derutată….? În copilăria fiecăruia dăinuie o imposibilitate psihică de a avea încredere în sine, ești mereu ajutat, ești mereu îndrumat și pentru fiecare lucru nou, imediat după dorința de a-l încerca, se instalează măcar un fir de teamă, de îndoială, de precauție. Adolescența, cu înduioșătorul ei teribilism, dă cea mai mare producție de “self-confidence”, căci de-acolo începe viața, de la acea etapă se înșiruie dorințe după care alergăm energic. Dar, la scurt timp, vine viața aceea de ființă socială, vin și pleacă iubirile, se instalează, pe lângă reușite, suficiente eșecuri cât să facă franjuri pe la toate marginile încrederii în noi înșine.
Ce copil părăsit, de pildă, a rămas cu încrederea asta neștirbită? Ce femeie a rămas zâmbind, fără nicio îndoială asupra interiorului și, mai cu seamă, a exteriorului ei, după ce bărbatul iubit a plecat cu alta? Ce bărbat ce a poftit la o femeie tulburător de frumoasă, dar n-a reușit nici măcar să-i atingă umbra, a rămas la fel de self-confident ? Ce părinți care s-au străduit în toate chipurile pentru copiii lor, dar s-au trezit cu ei rătăciți în lumi urâte, au rămas la fel de siguri pe ei și pe calitatea lor de părinți buni ? Ce om învățat, care și-a consumat tinerețea studiind și evoluând profesional, mai rămâne stăpân pe el când se vede înlocuit cu un altul, mai puțin valoros, dar mai șmecher ?… Dar când ești bătrân, foarte bătrân, la ce te ajută să ai încredere în tine ?….
Oare în ce moment sau în ce tipar de viață suntem cu adevărat în secvența “self-confidence” ? Oare de la prea multă încredere în noi nu dispar niște sentimente și niste stări atât de umane, cum ar fi emoția, grija, dorul, teama, nodul în gât, poate chiar fluturii din stomac ?….
Și la ce ne ajută discursul despre “încrederea în noi înșine”, când e atât de benefic și de interesant să avem îndoieli despre noi și să ne căutăm mereu o variantă mai bună a noastră ?…
De pus pe gând…
Jurnalul Național
Nu uitați, share-ul e o floare-n dar, copy-paste-ul e o ciordeală. 
